„Nicolae Frunteș”

Din ansamblul ocupațiilor care au fost practicate în zona etnografică Bran, cel mai bine reprezentată este cea a păstoritului. Sistemul în care animalele erau crescute varia de la o gospodărie la alta fiind, de cele mai multe ori, influențat de mărimea șeptelului deținut. Astfel, pentru satul Șirnea, sunt atestate atât sistemele de creștere a animalelor prin pendulare simplă și dublă caracterizate prin mișcarea turmelor între hotarul satului, zonele montane și zona de fâneață (animalele erau duse în zona de fâneață doar în cazul pendulării duble), cât și păstoritul transhumant, caracteristic proprietarilor de turme mari.
La rândul ei, transhumanța a fost cunoscută în două forme; una redusă cu iernarea în zona de câmpie imediat apropiată de pe versantul sudic sau estic al Carpaților și alta amplă cu iernarea în ținuturi mai îndepărtate – în trecut târlașii mari mergeau toamna în Bărăgan sau în bălțile Ialomiței și Brăilei.
Aici se cuvine să fie menționate și categoriile de proprietari ai turmelor de oi ce se regăsesc în zonă; astfel,sunt atestate trei categorii: târlașii mari (deținătorii unor turme care puteau ajunge și la 2.000-3.000 de capete), târlașii mici (cu câte 100-200 de capete) și cotețarii care nu dețineau mai mult de 10-12 oi. Cel mai probabil, din datele deținute până în prezent toate cele trei categorii de proprietari de oi, au fost prezente atât în satul Șirnea, cât și în celelalte așezări ale ținutului.
Forma de asociere cea mai uzitată în cazul păstoritului de pendulare este organizarea unei stâni prin asocierea a mai multor târlași mici și cotețari, la care se angajau ciobani pentru paza, îngrijirea animalelor și prepararea produselor lactate. În cazul sistemului de pendulare dublă, în zona de fâneață apare o altă construcție distinctă de stână, atât din punct de vedere tipologic, cât și din punct de vedere al utilității: adăposturi temporare numite „odăi” sau „hodăi” utilizate pentru adăpostirea ciobanului și a animalelor în timpul iernii. Proprietarii de animale din Șirnea și-au realizat asemenea construcții de obicei în zona munților Bătrâna și Funduri.

Agricultura în satul Șirnea, datorită reliefului, se înscrie celei specifice coastelor montane de pe cuprinsul întregii țări, caracterizată prin culturi realizate pe suprafețe reduse și cu un randament relativ scăzut. Această ocupație, deși cu o prezență incontestabilă, a avut o importanță secundară în raport cu activitățile ce erau antrenate de ocupația principală a zonei, respectiv creșterea animalelor. Intensitatea redusă a practicării agriculturii este un lucru ușor de observat și prin intermediul inventarului arhaic de unelte agricole, care a fost utilizat până de curând. Acest lucru este justificat prin faptul că agricultura nu avea un aport semnificativ economic și din această perspectivă nu se impunea importul de inovații în acest domeniu. Activitățile agricole au fost de natură să completeze activitatea principală de creștere a animalelor și să asigure un minim aport de alimente comunității. Ca de altfel în toate satele cu caracteristici geografice similare de pe întinsul țării, agricultura se practica pentru sporirea cantității de nutreț și doar în ultimă instanță pentru necesitățile gospodăriilor care, în principal, erau satisfăcute prin intermediul schimburilor comerciale cu zonele de șes. Din cauza faptului că suprafețele agricole erau sărace în nutrienți, pentru fertilizarea terenului era necesară gunoirea sau târlirea prealabilă (lucru facilitat de creșterea animalelor).

Exploatarea lemnului și meșteșuguri derivate

Pentru brăneni, datorită condițiilor geografice și climaterice, lemnul ce se găsea din abundență în zonă a constituit principala materie primă utilizată. Dacă în satele Branului de jos s-au dezvoltat cu prioritate instalațiile tehnice țărănești și meșteșugurile speciale pentru prelucrarea textilelor, în cele din Branul de sus, în special la Fundata și Șirnea, exploatarea și prelucrarea lemnului cunosc o amploare deosebită.
Abundența materiei prime lemnoase a fost de natură să influențeze în mod decisiv cultura materială a zonei. Astfel, la nivelul gospodăriei (pentru realizarea caselor și anexelor), în cazul construcțiilor specializate (stâni, hodăi, pive, mori, etc.) și al obiectelor de inventar mărunt, lemnul a fost cel mai folosit material.
Arta lemnului a înflorit prin uneltele pastorale și cele utilizate de industria casnică textilă, precum și prin mobilierul sculptat, care atinge realizări artistice de o calitate rar întâlnită în sudul Transilvaniei. La mobilier motivele decorative cele mai întâlnite sunt cele geometrice și simbolice, cum ar fi cel solar și stelar, care se repetă și pe grinzile tuturor caselor vechi țărănești.
Inițial, așezările brănene, în special cele din Branul de sus, erau de tip risipit, gospodăriile fiind despărțite unele de altele, multe situate în ochiurile pădurilor, înșirate de-a lungul apelor sau adunate în felul crângurilor pe coastele dealurilor în imediata vecinătate a munților. Această formă de organizare este atestată și în știrile documentare ce ne-au parvenit. Spre exemplu, un document din anul 1771 se referă la locuitorii care stăteau în vârful munților în „o mulțime de colibioare” având ca sursă de trai creșterea animalelor. O altă sursă mai târzie, din anul 1818, confirmă faptul că la acea dată așezările prezentau o formă de organizare risipită.
În cazul satului Șirnea forma de organizare inițială poate fi intuită și prin intermediul numelui localității; oiconimul Șirnea – cuvânt de proveniență slavă – desemnează o livadă în sensul de fâneață obținută prin defrișare.
Din motive administrative, în secolul al XVIII-lea s-a încercat concentrarea așezărilor din această zonă, însă rezultatele nu au fost spectaculoase. Strângerea lor în preajma căilor de comunicații a fost un proces de durată și s-a încheiat în mare parte în preajma secolului al XX-lea, lucru facilitat și de schimbările apărute în economia zonei ce au determinat coagularea gospodăriilor spre drumul Branului și părăsirea plaiului.
Din punct de vedere arhitectural, expresie a zonei etnografice Bran, a bazei economice și a tipului de așezare risipit este gospodăria cu ocol întărit. Construit până la începutul secolului XX, acest tip arhitectural a evoluat pe parcursul timpului prin strângerea casei și acareturilor în jurul unei curți interioare care prezenta o poartă masivă pentru comunicarea cu exteriorul. În acest caz, intrarea în casă și anexe se realiza exclusiv prin curtea interioară a complexului. Astfel, gospodăria se prezintă ca o celulă închisă lumii exterioare care avea menirea de a crește gradul de securitate a oamenilor și a animalelor.

Textilele. Prelucrare și specificitate

În cadrul Țării Bârsei s-au dezvoltat câteva zone care s-au particularizat din punct de vedere al tipurilor de textile realizate. Una din acestea este circumscrisă satelor brănene. Nu întâmplător aici s-au dezvoltat și instalații specifice industriei textile (în special în satele Branului de jos) condiționate de materia primă pe care o asigura ocupația de creștere a animalelor – în special a oilor – și de cultivarea inului și cânepii, ca de altfel și de existența unor cursuri de apă ce se pretau pentru punerea în acțiune a instalațiilor.
Dacă în Branul de jos prelucrarea textilelor în cadrul instalațiilor specifice a avut o pondere importantă în economie, în Branul de sus, în special în Șirnea, cojocăritul a cunoscut cea mai importantă dezvoltare. Puține sate care au dezvoltat meșteșuguri specializate au lucrat și pentru altele, cum a fost cazul cojocarilor din Șirnea și a opincarilor din Moieciu de Sus, care lucrau atât pe comandă cât și pentru târgul săptămânal care se ținea miercurea în centrul Branului.
În ceea ce privește tehnica de prelucrare a pieilor în Șirnea, cojocarul Iosif Spîrchez spunea că acestea se argăseau în var apoi pieile se dădeau cu sare și se puneau la zvântat, se spălau la gârlă, se scurgeau de apă și se puneau în putină cu sare peste care se turna zăr până erau acoperite. Pieile se întorceau zilnic în putina în care stăteau timp de 10-14 zile, după care se scoteau la uscat. La sfârșit se „îmbrânceau” în pivniță la „jilăveală” pe urmă erau întinse pe vătale.
Astfel, din ansamblul creațiilor populare pentru zona Bran portul se evidențiază în mod deosebit. Costumul popular se prezintă ca un ansamblu cu specific propriu. Acest specific rezidă atât din structura sa, cât și în calitățile artistice ale unora dintre piese. Asemănările pe care le are portul celor trei sate din Branul de sus (Fundata, Fundățica, Șirnea) cu cele ale costumul muscelean se explică prin caracterul unitar al modului de viață și prin relațiile intense dintre cele două zone. Aceste asemănări privesc structura costumului, unele ornamente și denumiri care se explică, pe de o parte prin fondul comun, iar pe de altă parte prin influențele și relațiile reciproce dintre așezările situate pe cele două părți ale Carpaților.
Deși comerțul cu textile al zonei era redus, meșteșugul fiind practicat mai ales pentru necesități proprii, în trecut brănenii mergeau cu lâna, zeghile, dimiile și țoalele lor la târgurile din Muscel și de la Fieni. Drumul până la Fieni dura patru zile dus-întors fiind necesară traversarea muntelui Leaota.
Epoca de înflorire a expresiei artistice a costumului popular din zona Branului este considerată perioada cuprinsă între jumătatea secolului al XVIII-lea și întreg secolul al XIX-lea. Din această perioadă provin cele mai valoroase piese – cum ar fi cămășile cu mânecă răsucită, fotele, cojoacele cusute cu lână policromă etc.

Industria textilă

Din punct de vedere structural, costumul femeiesc a rămas neschimbat în linii mari. Acesta se compune din ștergarul purtat peste căiță care acoperă părul capului împletit în coade și adunat conci; ia, cu tipurile ei specifice de croi la care se adaugă poalele strânse cu un brâu roșu realizat din lână și lat de 15 cm; peste acestea este aplicată fota închisă cu brăcii. În picioare se purtau tureci și călțuni de lână peste care se încălțau opincile legate cu nojițe din păr de capră sau din lână. Peste ie, femeile mai tinere purtau tunică, iar cele mai vârstnice lăibărică de zeghi. Ca particularitate, în ceea ce privește costumul, pentru Șirnea și Fundata este fota strâmtă, de influență musceleană; în celelalte localități păstrându-se vechea fotă largă, tipic brăneană.
De asemenea, portul în cazul mireselor are și el particularitățile sale. Nunta din brănime se desfășura pe parcursul a 5-6 zile, începând de vineri și terminându-se joia următoare. Duminica dimineața avea loc gătitul miresei cu obiectele vestimentare pregătite special pentru acest moment. Costumul specific era compus din cizme roșii, o ie țesută de mireasă, realizată din bumbac amestecat cu borangic, cu mânecile ample răsucite. Peste ia cu șiruri negre mireasa se încingea cu un brâu roșu de o lățime de 20 cm; se înfășura apoi cu fota care la rândul ei se lega cu brăcii policrome. Fetele provenite din familii înstărite își împodobeau capul cu o „bortă” de argint suflată în aur, iar la gât purtau o salbă de 80-100 sfanți de argint. O cațaveică din piele albă de miel, fără mâneci, lungă până la pământ, sau cu pieptar scurt și brodat completau ținuta destinată acestui prag de trecere.
În jurul anului 1900, în portul femeiesc apar unele elemente noi atât în croi, cât și în ceea ce privește materialele folosite. De exemplu, la ii se schimbă forma mânecilor și încep să apară ornamente noi. Amplificarea câmpurilor ornamentale, atât la ii, cât și la fote, tinde să se înfățișeze tot mai mult ca un câmp înflorat, în care culorile puternice și deschise iau locul celor mai temperate utilizate în trecut. Astfel, tipul de costum purtat în satele din Branul de sus (Fundata, Șirnea și Fundățica) este aproape identic cu cel din Muscel, păstrând totuși în bună măsură aspectul mai sobru.
Portul bărbătesc era unul specific păstorilor, lucru impus de activitatea principală a zonei, în care toate piesele, până aproape de secolul XX, erau confecționate din materia primă aflată la îndemână și de la care își trăgeau numirea chiar și piesele de port.
Deși piesele au păstrat aceeași denumire, unele și-au schimbat total înfățișarea, atât prin formă și croi, cât și prin materia primă din care erau confecționate. În același timp, în paralel cu îmbogățirea ornamenticii costumelor femeiești, s-a îmbogățit și decorul realizat în cazul portului bărbătesc.
Referitor la motivele ornamentale folosite la piesele mai vechi, sunt frecvente cele cu un caracter geometric. Printre ele putem menționa „craca”, „suveicuțele”, „păianjenul”, „tabla”, „frunza”, „vița”, „bujorul”, la care se adaugă cele mai noi, cum ar fi „ochiulețul”, „cârligul ciobanului”, „creasta”, „zăluța”. Unele motive mai noi, cu un caracter floral, prezintă o stilizare mai puțin accentuată, în cazul femeilor fiind adeseori aceleași atât pe ii, cât și pe fote.